Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Arduzel

Localitatea

Localitatea Arduzel a fost pentru prima oară menționată documentar sub denumirea de ,,sacerdos de Ordo”, încă din anul 1334. Ulterior, de la începutul secolului al XV-lea, a fost menționată în documentele care s-au păstrat sub diverse denumiri: Ardó, Kysordo (1405), Kysardo (1470), Arduzelul (1733), Szilágy Ardó (1750), Ardusel (1850), Ardó sau Ardușel (1854), Szamosardó (1913). Istoriografia consemnează că numele localității, în limba maghiară, s-ar referi la pădure/erdó (Coriolan SUCIU)

Până în secolul al XV-lea, Arduzelul a fost înglobat marelui teritoriu al comitatului  Solnoc (Szolnok), ulterior a făcut parte din comitatul Solnocul de Mijloc (Közép-Szolnok), comitat care rămâne la Transilvania și după 1733, până în anul 1861, când este alipit Ungariei. În perioada imediat următoare Revoluției de la 1848, Arduzelul a făcut parte din cercul, respectiv plasa Cehul-Silvaniei. După marea reformă administrativă din Ungaria, din anul 1876, Arduzelul a fost înglobat comitatului Sălaj, comitatul Solnocu de Mijloc fiind desființat (Meruţiu, V. Radu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia Teritorială, Cluj, 1929, pg. 37-49). După Marea Unire de la 1918, localitatea a făcut parte din județul Sălaj, în perioada regionalizării comuniste, din raionul Cehu Silvaniei, regiunea Maramureș, ulterior, la reînființarea județelor, fiind înglobat județului Maramureș. Astăzi, localitatea aparține Orașului Ulmeni.

Arduzelul a fost stăpânit din vechime de marile familii de proprietari Dragfi și Jakcsi, o  diplomă emisă de Matia Corvin, la 1 iunie 1477, întărită de Conventul Cluj- Mănăștur, amintind, de asemenea, pe Csaolyi Stefan, proprietar inclusiv al morii din localitate.  Un secol mai târziu, documentele consemnează și alți proprietari, cum ar fi spre exemplu familia Gyulafi (Petri Mór, op. cit., vol. III, pg. 12-14).

Fiind o localitate cu o populație majoritar maghiară, existența unei biserici reformate este atestată din vechime, un document din anul 1470 făcând referire la capela de lemn din localitate. Istoriografia consemnează că, biserica reformată din piatră a fost renovată în anul 1726, însă spre sfârșitul secolului al XVIII-lea starea acesteia era una precară, fiind grav afectate inclusiv zidurile din piatră. Sunt, amintite și clopotele care datau din anii 1841, 1852, respectiv primele înregistrări de naștere, căsătorie, deces (matricole confesionale) care s-au întocmit începând cu anul 1782 (Petri Mór, op. cit., vol. III, pg. 14-16).

Populația satului a evoluat de la un număr de 90 suflete (63 maghiari, 23 români) în 1715, la 144 suflete în 1720. Având în vedere că informațiile referitoare la numărul populației din perioadele următoare, extrase din monografia dedicată comitatului Sălaj de Petri Mór ne-au părut puțin exagerate (În anul 1750,  Petri Mór, în op. cit. consemnează existența în localitate a 176 români greco-catolici, iar aproximativ, un secol mai târziu, la 1857, 230 români greco-catolici, 931 evanghelici reformați și 14 romano-catolici) am consultat conscripții, respectiv recensăminte realizate în epocă, care consemnează:

• Arduzel (comitatul Solnocul de Mijloc), în anii 1784-1787, are 90 familii, care locuiau în 79 case și un total de 486 suflete, cu tot cu străini (Az első Magyarorszagi népsámlás (1784-1787), Budapesta, 1960.
• Arduzel (cercul și plasa Cehu-Silvaniei), în anul 1850, are 89 case, 99 locuințe, 547 locuitori, 284 bărbați, 257 femei, 114 români, 421 maghiari, 6 armeni, 114 greco-catolici, 421 reformți, 6 izraeliți (Recensământul din 1850, Studia Censualia Transsilvanica, 1996, pg. 222, 223).
• Arduzel (cercul și plasa Cehu-Silvaniei), în anul 1857, are 97 case, 103 locuințe, cu o populație totală de 486 (239 bărbați, 247 femei), dintre care: 112 greco-catolici, 3 romano-catolici, 355 reformați, 16 izraeliți. În sat, mai sunt consemnați 2 preoți, 59 proprietari de pământ, 6 agricultori, 14 slugi, 23 zilieri, 62 bărbați cu vârsta peste 14 anu, 320 femei și copii cu vârsta sunb 14 ani (Recensământul din 1857, Studia Censualia Transsilvanica, 1997, pg. 344-347).

În perioada următoare, posibil epidemiile de holeră, dar nu numai, au afectat evoluția demografică, astfel că, de la o populație de 598 locuitori în anul 1869, se ajunge la o populație de 507 locuitori în anul 1880, respectiv 538 locuitori în 1890 și 560 în 1900 (Recensământul din 1900, disponibil pe A magyarországi népszámlálások adatai 1784 és 1990 között | Könyvtár | Hungaricana.)

Istoricul bisericii

Tradiţia locală păstrează povestea bisericii aduse din Gârdani, în anul 1815: istoricul Traian Ursu a consemnat informaţia păstrată de primcuratorul Ioan Tocaci din Arduzel, moştenită de la un făt bătrân (URSU).

Şematismul din anul 1932 notează anul 1806 ca fiind cel al  construirii bisericii în Arduzel (ŞEMATISM, 1932).

Această dată a ridicării bisericii din Arduzel la începutul secolului al XIX-lea nu este confirmată de datarea dendrocronologică, de unde aflăm că arborii din care a fost fasonate elementele de lemn la relocarea bisericii în Arduzel fost tăiaţi în 1769.

Din analiza arhitecturală a bisericii reiese clar faptul că bârnele au fost reciclate, că multe poartă semne de mutare sau de cioplituri care arată că folosinţa lor iniţială a fost alta. Părţile noi de construcţie inserate la mutarea în Arduzel sunt prispa, câteva elemente de consolidare a turnului şi câteva elemente de completare la partea superioară a pereţilor.

Istoricul Traian Ursu a descifrat o inscripţie scrisă ”cu vopsea neagră pe partea nord a absidei, în interior, pe cununa de jos. Inscripţia se desifrează greu din cauza unei arsuri ce a degradat-o putând fi identificate toate cifrele care reprezintă sutele mia şi zecile și care formează anul 1650” (URSU,a).

Însă descifrarea inscripţiei nu este confirmată de datarea dendrocronologică, de unde aflăm că arborii din care a fost construită biserica au fost tăiaţi în 1699 sau câţiva ani mai târziu.

Aşadar biserica veche, construită probabil în Gârdani, în 1699 sau în primii ani ai noului secol XVIII, a fost vândută după aproape 70 de ani comunităţii din Auduzel, în anul 1769 sau câţiva ani după. În Gârdani începuse construirea noii biserici de lemn ”edificată în 1784” după cum notează Şematismul din 1914 (TEMIAN, 2016, 553). Cele două date se confirmă reciproc şi ne putem imagina cum credincioşii din Gârdani au vândut biserica veche, reinvestind banii rezultaţi din vânzare în biserica cea nouă, ce a fost consacrată la mai bine de 10 ani de la demararea lucrărilor.

În continuare această Fişă descriptivă a bisericii din Arduzel va face referire la prima etapă constructivă a bisericii (1699 sau în primii ani ai noului secol XVIII) ca fiind ”în Gârdani”, pentru uşurinţa exprimării, chiar dacă această ipoteză nu este confirmată cert prin documente.

De la Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, în urma documentării realizate de dr. Klara Guseth, primim următoarele informații:

Șematismele Episcopiei Greco-Catolice de Gherla (din 1867, 1877, 1898 etc.) menționează Arduzelul ca fiind filie a Parohiei greco-catolice Benesat, din cadrul Protopopiatului Noțig (comitatul Sălaj). Este consemnată de asemenea, existența unei biserici din lemn, hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, fără să se precizeze vechimea acesteia. Aici se realiza și instrucția elevilor greco-catolici (în anul 1867 aceștia mergeau la Biușa).

O mențiune legată de datarea bisericii de lemn din localitate apare abia în Șematismul Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului din 1932, unde se precizează că aceasta a fost ridicată în 1806 (Şematismul Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, 1932, pg. 60). Cu siguranță această biserică este mai veche, având în vedere că, în anul 1797 este amintit deja în Arduzel, un preot român Popa Dumitru și cantorul Pop Gabriel (Petri Mór, op. cit., vol. III, pg. 12-14). În plus, prima ridicare topografică din 1763-1787 demonstrează existența în Arduzel a celor două biserici, cea reformată și cea greco-catolică, ultima localizată puțin înafara satului (vezi foto de pe https://mapire.eu/en/map/europe-18century-).

În anul 1930, după înființarea Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului, Arduzelul a rămas filie a parohiei Benesat, dar a intrat în organizarea Protopopiatului Silvania, Episcopia Maramureșului. Alexandru Pop, paroh la Benesat, preot și protopop onor. oficia slujbele și în filia Arduzel (Şematismul Episcopiei Greco-Catolice a Maramureşului, 1932, pg. 60).

Într-un inventar al averii mobile și imobile a filiei greco-catolice Arduzel, întocmit în 1935 au fost menționate: biserica de lemn acoperită cu șindrilă, 1 clopot mic, un altar din piatră, tabernacul din scânduri, un portir din sticlă, 3 sfeșnice și o cruce din metal, 1 Evanghelie cu ,,chirilice”, Liturghier și Euhologiu cu litere latine, icoane și șterguri, iconostas din lemn nepictat cu 5 icoane din lemn ș.a.m.d., la femei – iconițe, ștergare etc. De asemenea, a fost înscrisă Casa parohială de lemn, care avea o cameră, o bucătărie, și acoperiș din cărămidă/țiglă. În inventarul bunurilor mobile și imobile ale filiei Arduzel apar consemnate în general aceleași bunuri, în plus fiind amintită achiziționarea în anul 1937, de către Chiș Mihai,  a unui clopot mare (Arhivele Naționale Maramureș, fond Episcopia Greco-Catolică a Maramureșului, dosar 223/1939-1940, inv. 194).

După scoaterea înafara legii a bisericii greco-catolice, în timpul regimului comunist, prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948 patrimoniul bisericii a trecut în folosința Bisericii ortodoxe, rămânând în proprietatea acesteia până în zilele noastre. 

În secolul XX, biserica de lemn din Arduzel are parte de o serie de lucrări de restaurare: în 1945, 1980-1981 (URSU) și în 1998.

În anul 2006, în urma unei furtuni puternice biserica a suferit ”avarii importante cu deplasarea pereţilor cu cca. 20cm la nivelul streşinii şi grinzile au suferit alunecări” (D.J.C.M.M., 2008b), astfel că în anul 2008 au fost făcute lucrări ample de restaurare.

Descrierea bisericii

Biserica din Arduzel este o biserică micuţă şi tăcută, precum cimitirul vechi în care este amplasată, se lasă dificil găsită, fiind retrasă de la drumul principal, greu descifrată din cauza lipsei informaţiilor istorice, şi anevoie înţeleasă, din cauza multiplelor prefaceri pe care le-a suferit, prezentându-se astăzi nudă, fără înzestrările pe care comunitatea locală i le-a oferit de-a lungul veacurilor.

Datorăm istoricului Traian Ursu informaţiile istorice păstrate, consemnate în valorosul manuscris despre bisericile din Zona Codrului păstrat în Arhiva Muzeului de Istorie (URSU), conceput probabil ca studiu pentru  prima manifestare ştiinţifică privind cunoaşterea etnografiei şi folclorului zonei Codru, pe care a organizat-o la Satu Mare, la 11 octombrie 1975. Tot în anul 1975 istoricii Ivan Iurasciuc şi Sabin Şainelic au publicat un articol amplu despre bisericile de lemn din zona Codru (IURASCIUC, 1975, 165-203), în care este amintită şi bisericuţa din Arduzel.

Biserica adusă din Gârdani avea tipologia clasică a bisericilor româneşti, cu cele 2 spaţii destinate femeilor (pronaos) şi bărbaţilor (naos) cuprinse într-un plan dreptunghiular foarte similar celui al caselor credincioşilor, şi cu spaţiul sacru al altarului amplasat adiacent, pe latura estică, într-o absidă poligonală decroşată. Intrarea în biserică pe latura sudică este un element de arhaicitate şi un reper al vechimii bisericii, la fel cu dimensiunile impresionante ale bârnelor care ajung la o lăţime de 80cm în pofida îngustimii lor de doar 9-11cm, şi cu cele două accese în absida altarului. Acestea au necesitat o pricepere deosebită a meşterilor care au ştiut cu să debiteze şi să fasoneze lemnul astfel încât deformările de-a lungul timpului să fie minime. Priceperea meşterilor de secol XVII se vede şi în prelucrarea consolelor grinzilor din partea superioară a pereţilor care sunt tăiate în trepte, şi în decorul portalului interior de la intrarea în naos.

Despre meşterii care au recompus biserica în Arduzel nu putem avea aceleaşi aprecieri laudative, pentru că se observă graba cu care şi-au făcut treaba: tăieturi din bardă lăsate neprelucrate, elemente reciclate cu chertările lăsate vizibile, îmbinările prea puţin trainice la colţurile estice ale naosului, nepăsarea decupării portalului de intrare în naos… Talpa vechii biserici a fost eliminată, cu siguranţă din cauza degradării sale, dar nu a fost înlocuită cu o talpă nouă, ci următorul rând de bârne a devenit talpă, micşorând astfel înălţimea bisericii. Aşa se explică de ce înălţimea golurilor interioare este mai mică decât la orice altă biserică de lemn, chiar şi dacă portalul intrării în naos a fost decupat arcuit pentru a câşiga puţin în înălţime, cu sacrificiul mutilării decorului de pe lintou.

Pentru a recâştiga o înălţime acceptabilă a interioarelor bisericii, la partea superioară a pereţilor au fost făcute câteva completări, pe alocuri, cu căpriori din acoperişul vechii biserici, pe alocuri cu elemente de lemn nou.

Portalul accesului în biserică este amplasat neobişnuit, în extremitatea vestică a peretelui sudic, astfel încât piciorul său vestic constituie piesa de îmbinare cu bârnele peretelui vestic. Nu este clar dacă aceasta a fost situaţia şi în cazul bisericii din Gârdani, sau această rezolvare a fost rezultatul scurtării bisericii originale. Se păstrează încuietoarea veche din lemn.

Probabil că la ultimele lucrări de restaurare a fost înălţată cota de călcare în biserică, pentru că acum pronaosul şi absida altarului au o înălţime mult prea mică, la limita unui stat de om de înălţime medie.

Elementele de unicitate care fac biserica din Arduzel de neuitat, în afara dimensiunilor minuscule, se află în peretele dintre pronaos şi naos. Portalul are o decoraţie minimalistă dar foarte bine echilibrată: tăria cerului care desparte apele de jos de apele de sus (BABOŞ, 2020, 200) este aşezată în partea inferioară a picioarelor portalului, iar apele de sus se întind pe tot conturul portalului, bordurându-l cu fineţe.

Câte o cruce cu braţele egale tronează central pe picioarele portalului, şi o a treia ce pare să fi fost mai mare, a fost amplasată în axul lintoului, fiind decupată arcuit la reamplasarea bisericii în Arduzel, pentru a câştiga înălţime.

De o parte şi de alta a portalului de intrare în naos, la înălţimea ochilor femeilor ce stăteau în pronaos (socotită cu talpa originală, desfiinţată la mutarea în Arduzel), găsim o salbă de câte patru triunghiuri dreptunghice, aşezate cu unghiul drept în sus, decupate într-o singură bârnă. Execuţia lor este simplă însă efectul jocului de lumină-umbră este cuceritor: la intrarea în pronaos peretele este luminat şi clarobscurul din naos răzbate spre exterior, pe când privit din naos peretele pare o fragment de dantelă de lumină.

Pronaosul este tăvănit cu scândură la partea superioară a grinzilor de susţinere a turnului, şi mai recent şi la partea inferioară. Naosul este boltit, cu o boltă care se naşte direct de pe pereţii laterali – mărturie a formei originale stau doar închiderile laterale în semicerc (est, vest) pentru că restul bolţii a fost înlocuită în totalitate în timpul lucrărilor de restaurare. Se mai păstrează şi fragmente din arcul-dublou original, tăiat în zimţi, oarecum similar cu decorul capetelor de grindă în consolă, de la exterior.

Absida altarului are două grinzi încrucişate, probabil montate de meşterii de la Arduzel. Parţial este tăvănit cu scândură nouă. Nu ştim dacă stadiul actual, cu aspect de lucrare nefinalizată, este cel lăsat de mesterii din Arduzel sau de cei ai ultimelor restaurări. Este interesant faptul că pe aici se poate vedea extermitatea exterioară a părţii de est a bolţii, dar în aceeași măsura este ciudată această vizibilitate înspre spaţii inaccesibile în mod uzual. Cu siguranța că biserica din Gârdani avea absida altarului boltită, după tipicul bisericilor de tipologie românească.

Ferestrele sunt în total cinci: trei în absida altarului şi două în naos, toate fiind de dimensiuni diferite, cea mai mică din axul altarului fiind de doar 11x25cm.

Pridvorul a fost adăugat la reamplasarea bisericii pe actualul amplasament şi s-a dovedit a fi foarte util pentru protejarea peretelui sudic, atât împotriva intemperiilor cât şi împotriva expunerii prelungite la soare. Galeria arcuită a pridvorului dă bisericii un aspect atractiv prin decorul repetitiv al stâlpilor şi prin umbrele pe care crucile excizate în scândurile balustradei le lasă pe peretele bisericii.

Urme de pictură se mai văd în partea superioară a fruntarului, păstrate într-un stadiu destul de degradat, fiind greu lizibile.

Patru icoane vechi sunt păstrate cu grijă de preotul-paroh Comiati Bogdan Vasile într-o încăpere mică din noua biserică din Arduzel. Sunt icoanele împărăteşti care împodobeau fruntarul, până la lucrările de restaurare din 1998: Isus Învăţător, Fecioara Maria cu Pruncul, Sfântul Nicolae şi Arhanghelul Mihail. Icoanele sunt valoroase, au vechime mare (probabil că au făcut parte din ultima înzestrare a bisericii din Gârdani), sunt de o calitate foarte bună, dar necesită grabnice lucrări de restaurare pentru ca procesul de degradare să nu devină ireversibil. Alături de aceste icoane se păstrează cărţi bisericeşti vechi, icoane mai recente, icoane tipărite, şi scenele pictate pe pânza desprinsă din vechea variantă a picturii de pe bolta bisericii de zid.

Fişa minimală a monumentului consemnează şi ”2 cruci de lemn cu destinaţie liturgică, una cu pictura foarte bine conservată” (D.J.C.M.M., 2008a).

În podul bisericii din Arduzel se păstrează fragmente din vechiul iconostas al bisericii de zid, adus de la Vălenii Şomcutei în anul 1975.

În anul 2006, ”o furtună puternică a generat avarii importante cu deplasarea pereţilor cu cca. 20cm la nivelul streaşinii, şi grinzile au suferit alunecări” (D.J.C.M.M., 2008). Au urmat lucrări de consolidare, realizate în anul 2008 ce au constat în rigidizarea turnului şi a şarpantei pe ambele direcţii, readucerea în poziţie verticală a pereţilor, şi asigurare a stabilităţii generale a construcţiei.

De la preotul-paroh Comiati Bogdan Vasile am aflat că la ora actuală micuţa comunitate ortodoxă numără 27 credincioşi, inclusiv copiii. Prim curatorul, Ioan Chiș, povesteşte istoria vânzării bisericii de lemn pentru 2.000 de lei, înainte de anul 2000, pe vremea când noua biserică de zid era în construcţie. Planurile de finanţare a noii biserici, care repetau ideea comnităţii din Gârdani de acum 200 de ani, au fost zădărnicite de personalul ”de la muzeu”. Însă stejarul bătrân din curtea biericii, care era atât de gros încât abia îl cuprindeau cu braţele patru oameni, a fost vândut ca lemn de foc, tot pentru 2.000 de lei.

Lucrările realizate în anul 2008 după avarierea gravă a bisericii în urma unei furtuni din 2006 au restaurat biserica redând-o circuitului cultural al satului, însă o parte din substanţa istorică a bisericii s-a pierdut, în special prin înlocuirea integrală a structurii şarpantei şi a bolţilor.

Fișă de monument întocmită de:

arh. Laura Zaharia – Ordinul Arhitecţilor din România – filiala Nord Vest (istoricul și descrierea bisericii)

dr. Klara Guseth – Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale (istoricul localității și al bisericii)