Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” din Bicaz

Localitatea

Localitatea Bicaz a fost atestată documentar din anul 1424, sub denumirea de Bykazfalwa. Pe parcursul secolului al XV-lea, ea a mai fost menționată în documente cu numele de: Bykacza (1461), Bykaz (1470) sau Bekacza (1475), Bikácz (1495),  ulterior Bykacha (1548), Bykarcza sau cu numele românesc Bicadiu (1570), Bikház (1733), Bikhaz (1750), Bikács (1760-1762),  Bikátza sau Bgyikaz (1834), Bikácza sau la fel ca  astăzi Bicaz (1854),  Bikáczfalva (1913) ș.a.m.d. (Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, 1968, pg. 77; Petri Mór, Szilágy vármegye Monographiája, vol III, pg. 125).

Până în secolul al XV-lea, localitatea Bicaz a fost înglobată marelui teritoriu al comitatului  Solnoc (Szolnok), iar ulterior a făcut parte din comitatul Solnocul de Mijloc (Közép-Szolnok), comitat care rămâne la Transilvania și după 1733, până în anul 1861, când este alipit Ungariei (Meruţiu, V. Radu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia Teritorială, Cluj, 1929, pg. 37-49). Unele lucrări amintesc localitatea ca făcând parte, în 1470, din comitatul Sătmar (Petri Mór, op. cit, vol.III, pg. 125). În perioada imediat următoare Revoluției de la 1848, Bicaz a făcut parte din cercul, respectiv plasa Cehul-Silvaniei. După marea reformă administrativă din Ungaria, din anul 1876, a fost înglobat comitatului Sălaj, comitatul Solnocu de Mijloc fiind desființat. În perioada interbelică, localitatea a aparținut județului Sălaj, în perioada regionalizării comuniste, din raionul Cehu Silvaniei, regiunea Maramureș, ulterior, la reînființarea județelor, fiind înglobat județului Maramureș.

Istoriografia menționează în localitate, familiile de mari proprietari: Kusalyi, Drágfi (secolul XV), Jakcsi (sec XVI), Borbála, Kapi, Balassa, Bethlen (sec. XVI) ș.a.m.d. Potrivit documentelor, în tipul răscoalei curuților (1748), locuitorii Bicazului s-au refugiat în pădurea deasă, unde au locuit o vreme și chiar au început să își construiască locuințe.  Un document din anul 1797 îi amintește pe marii proprietari, grofii Gyulai, Bornemissza, Bethlen, pe baroana Toroczakai Ágnes, mic proprietar, pe nobilul Bota Gheorghe ș.a.m.d. (Petri Mór, op. cit, vol.III, pg. 125-128).   

În ceea ce privește populația Bicazului, aceasta era una majoritar românească și număra, în 1715, 81 locuitori (63 români și 18 maghiari), maghiarii nemaifiind amintiți în 1720. În 1733, locuiau în Bicaz 30 familii de români greco-catolici, fiind amintit și preotul Ioan. Numărul populației crește, ajungând în 1750 la 363 locuitori greco-catolici (Petri Mór, op. cit, vol.III, pg. 128), între 1784-1787, la 405 locuitori, care făceau parte din 67 familii și locuiau în 57 case (Az első Magyarorszagi népsámlás 1784-1787), Budapesta, 1960, disponibil pe http://library.hungaricana.hu/hu/view/NEDA_1784_elso_magyar/?pg=6&layout=s).

Înspre jumătatea secolului al XIX-lea, lucrări deja publicate amintesc în Bicaz prezența germanilor și a evanghelicilor reformați, fiind și perioada în care localitatea a primit și o denumire în limba germană Farrendorf (Petri Mór, op. cit, vol.III, pg. 128). Totuși, recensământul din 1850, a luat în evidență la Bicaz, o populație de 613 locuitori (302 bărbați și 311 femei) care trăiau în 101 case și 112 locuințe. Din totalul populației, 17 erau evrei și 596 români greco-catolici (Recensământul din 1850, Studia Censualia Transsilvanica, 1996, pg. 214, 215). De asemenea, recensământul din 1857 consemnează o populație de 709 locuitori, din care 20 izraeliți și 689 români greco-catolici și 1 preot (Recensământul din 1857, Studia Censualia Transsilvanica, 1997, pg. 332-335).

După limba maternă, în 1890, dintr-o populație de 819 care locuia în 167 case, 7 vorbeau limba maghiară, 54 germana, 756 limba română și 2 alte limbi. Din punct de vedere confesional, 5 erau romano-catolici, 681 greco-catolici, 77 ortodocși, 3 evanghelici reformați și 53 izraeliți. (Petri Mór, op. cit, vol.III, pg. 128-129). Datele sunt confirmate într-o oarecare măsură de recensământul din 1900 care consemnează 833 locuitori (419 bărbați, 414 femei), dintre aceștia 25 erau maghiari, 13 germani, 795 români, respectiv 6 romano-catolici, 791 greco-catolici, 34 izraeliți (menționați ca având ca limbă maternă maghiara, după uzanțele timpului) și 2 evanghelici (Recensământul din 1900, disponibil pe A magyarországi népszámlálások adatai 1784 és 1990 között | Könyvtár | Hungaricana).

Hotarele satului se aflau între întindeau între: Valia Unghiului, Fânațe, Bicățel, Hțituri, Dealul Cornilor, Pancsa, Valea Runcului, Dealul Crucii și  Pădurea Crucii, toponime utilizate de secole (Petri Mór, op. cit, vol.III, pg. 129).   

Istoricul bisericii

Anul 1723 este consemnat în ”Şematismul veneratului cler al Diecezei greco-catolice române de la Gherla pe anul 1914” ca fiind anul construirii bisericii din Bicaz (TEMIAN, 2016, 249).

Tradiţia locală spune că biserica a fost consturită iniţial ”în partea de hotar ce se numeşte Bârsa bătrână” şi că a fost adusă pe actualul amplasament în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea (D.J.C.M.M. 1980).

Lintoul portalului interior poartă inscripţia anului 1779 ca o etapă constructivă importantă.

Datarea dendrocronologică realizată în 2021 confirmă anul 1779 ca fiind anul construirii bisericii pe acest amplasament.

La câţiva ani după ridicarea sa, în anul 1781, biserica a fost consacrată, așa cum dovedeşte inscripţia incizată în piciorul de piatră al mesei altarului (URSU). Între anul ridicării sale (1779) şi anul consacrării sale (1781) biserica a fost pictată sub patronajul lui ”Popa Vasile parohul locului acestuia” al cărui portret apare aproape în mărime reală în absida altarului, pe piciorul sudic al iconostasului.

Din analiza arhitecturală a bisericii se evidenţiază o etapă constructivă ulterioară, în care au fost făcute unele lucrări de modernizare: mărirea ferestrelor, realizarea cafasului împreună cu o deschidere în boltă pentru lumină, şi schimbarea uşilor împărăteşti.

Alte lucrări de întreţinere au fost făcute între anii 1922-1928, iar în 1948 a fost refăcut turnul avariat în timpul unei furtuni (D.J.C.M.M. 1980).

În anul 2000, au fost făcute lucrări ample de restaurare, proiectate de sc MANISA CONSTRUCT (şef proiect Niels Auner), şi executate de SC RUSTIC (ing. Cornel Cuşner)

Descrierea bisericii

Biserica din Bicaz ar trebui să fie prezentată şi analizată împreună cu biserica din Orţîţa: asemănările sunt atât de multe încât formează o unitate, şi nu poate fi analizată una fără a avea comparaţia cu cealaltă, pentru că astfel s-ar pierde o parte din cheile de decodificare şi înţelegere a acestor biserici-surori: apropierea satelor, perioada în care au fost construite, meşterii care le-au lucrat, pictorii care le-au pictat.

Conform noilor date dendrocronologice, biserica din Bicaz a fost construItă cu 4-6 ani înaintea bisericii din Orţâţa. Astfel se explică evoluţia tehnicii meşterilor şi a generozităţii cu care și-au manifestat-o în decoraţii: portalurile de la Bicaz au fost preluate şi la Orţîţa, aici fiind îmbogăţite cu brâiele cu decor unic, formate din succesiuni de pătrate, așezate alternativ, decorate cu lini în diagonală, sub forma unor X-uri. Este de menţionat biserica din Ulciuj (Sălaj) unde aceiaşi meşteri au atins apogeul măiestriei lor, excelând în decoraţia acestei biserici aparte, consturită la 18 ani după biserica din Bicaz.

Biserica din Bicaz este construită pe tipologia bisericilor româneşti, cu cele 3 spaţii cu sacralitate crescătoare (proaos, naos şi altar), cu altar poligonal decroşat. În schimb intrarea în biserică nu se încadrează în tipologia bisericilor sălăjene cu intrarea pe latura vestică protejată de un pridvor, ci este amplasată pe latura sudică, fără pridvor. Această opţiune a meşterului poate fi justificată de configuraţia terenului şi de aşezarea gospodăriilor: către est, Harta Militară Iozefină ne arată un grup compact de gospodării, în schimb către sud, nord, şi vest observăm breşe care sugerează posibile accese.

Sistemul constructiv este tipic, realizat din bârne de dimensiuni mari, încheiate la colţuri în ”cheotori româneşti” de tipologie arhaică.

Acoperişul specific în 4 ape cu pantă mare este străpuns de turnul înalt aşezat curajos peste spaţiul pronaosului.  Aflăm că turnul a fost scurtat, asemenea celui de la Orţîţa (IURASCIUC, 1975, 172), în urma lucrărilor de renovare din 1948 (D.J.A.N.M. ,1940), lucrări generate de avarierea turnului în urma unei furtuni.

Proporţiile spaţiilor interioare sunt foarte apropiate  de cele ale bisericii de la Orţîţa (pe alocuri 10-20cm în minus) cu o singură deosebire: spaţiul naosului se înscrie într-un cub cu latura de 4,6m, socotit fără solee, în timp ce la Orţâţa înscrierea în cub este perfectă, socotind întreg spaţiu al naosului. Aceste proporţii sunt importante pentru că demonstrează caracterul arhaic al bisericii, şi totodată spiritul riguros în care s-a format meşterul bisericii, prin faptul că respectă proporţiile cubice ale Cetăţii Sfinte a Noului Ierusalim descrise în Vechiul Testament ca fiind „în patru colțuri și cu lungimea tot atâta cât și lățimea” (BABOŞ, 2000, 125). Motivul pentru care meşterul a optat că conceapă biserica din Bicaz mai lungă decât cea din Orţîţa cu o lăţime de solee ar putea fi argumentat prin numărul mai mare de credincioşi, conform conscripţiei din 1733 de unde aflăm că în Orţîţa trăiau 10 familii de români ortodocși, păstoriți de preotul Ieremia (PETRI, 1901-1904, 771-777), iar în Bicaz 30 familii de români greco-catolici, fiind amintit preotul Ioan (PETRI, 1901-1904, 125).

Peretele care desparte pronaosul de naos nu a fost niciodată legat prin cheotori de pereţii exteriori, pe toată înălţimea, iar golurile din acest perete par să îşi fi păstrat forma iniţială.

Cafasul a fost construit într-o etapă ulterioară, atunci când au fost făcute şi celelalte lucrări de modernizare: mărirea ferestrelor şi schimbarea uşilor împărăteşti. Se păstrează urmele unei deschideri făcute în boltă pentru a aduce lumină în spaţiul cafasului. Această deschidere a fost închisă ulterior, dar este o provocare să ne imaginăm modul în care intra lumina în cafas: probabil că meşterii au creat un ”ochi” în acoperiş în acest scop.

Peretele iconostasului are aparenţa unui fruntar (perete masiv din bârne încheiate la colţuri) dar privit din absida altarului se observă că partea superioară care închide bolta este realizată din scândură. Iconostasul are trei goluri pentru uşi, pentru care s-au păstrat uşile împărăteşti originale de la data consacrării bisericii, mutate acum în locul uşilor diaconeşti dinspre nord. Sunt două foi pline, ce păstrează urme slabe de pictură de bună calitate. Uşile împărăteşti de pe poziţia centrală au fost realizate într-o altă etapă, probabil cea a lucrărilor de modernizare a bisericii, în tehnica ”a jour” cu 6 medalioane pictate miniatural.

Pronaosul păstrează o preţioasă fereastră originală, de mici dimensiuni, dar ascuţită la partea superioară. În naos şi absida altarului există câte 2 ferestre de dimensiuni medii, arcuite la partrea superioară, ce au fost mărite în etapa lucrărilor de modernizare.

Dar elementele de referinţă pentru Biserica din Bicaz sunt elementele de decor, sculptate în lemn de către meşterii bisericii, care pot fi regăsite şi la la Biserica din Orţîţa.

Biserica a fost înzestrată cu 2 portaluri excepţionale, de factură diferită: cel exterior este decorat într-o manieră discretă dar bogat în simboluri sacre, iar cel interior este geometrizat, cu o lucrătură mai proeminentă subliniată şi de policromia păstrată parţial.

Cheia de descifrare a mesajelor înscrise pe portaluri ne-o dă arhitectul-cercetător Alexandru Baboş în articolul său ”Tăria cerului și podoabele ei, o introducere în arta portalurilor bisericilor de lemn din Transilvania”, extrăgând din Geneza Vechiului Testament facerea Cerului (ziua a doua), a Pământului (ziua a treia) şi a Soarelui, lunii şi stelelor (ziua a patra), şi demonstrând felul în care meşterii din vechime materializau aceste scrieri în decorul sculptat al bisericilor de lemn.

Astfel, portalul exterior, care încadrează uşa de intrare în biserică prezintă „imaginea cerului, care cuprinde stâlpii tăriei cerului, ce se descarcă răsucit în jurul a patru stele anume, așezate în patru punte cardinale” (BABOŞ, 2021, 200). Spiralele cu care tăria cerului (reprezentată cu motivul funiei răsucite) împresoară cele patru stele ale ”stâlpului cerului” generează tridimensionalitatea şi formează ”toarta cerului” care face conexiunea cu pământul. Rostul principal al tăriei cerului este acela de a ”despărți apele de jos de cele de sus, adică cerul pământesc-văzut de cerul spiritual-nevăzut” (BABOŞ, 2021, 200). Aici apele de jos sunt reprezentate discret într-o suprafaţă cu contur vălurit aproape de marginea golului uşii, iar apele de sus apar într-un mic brâu pe lintou, chiar deasupra tăriei cerului.

Tăria cerului are şi rolul de a ţine luminătorii, grupaţi în ”brâie de stele”, figurate ca benzi de triunghiuri în cruce, câte 12 pe fiecare latură a uşii. Pe lângă misiunea de a lumina pământul, luminătorii au fost creaţi şi pentru ”a ajuta omenirea la socoteala vremurilor, anilor și zilelor” (BABOŞ, 2021, 195), cu rol calendaristic. ”Pe lintou tronează șase rozete și o cruce, însemne probabile ale celor șapte zile ale Facerii” (BABOŞ, 2021, 193).

Portalul interior abordează în forţă ideea tăriei cerului, dublând motivul funiei răsucite pentru putea purta luminătorii grupaţi într-un brâu de stele. Apele de jos şi apele de sus apar de o parte şi de alta a tăriei cerului, reprezentate ca o succesiune de valuri rotunde. Tot acest ansamblu liniar se întinde pe tot conturul portalului, şi se sprijină pe câte un grup de luminători (15 pe piciorul nordic şi 25 pe piciorul sudic), fiind întrerupt în axul uşii de crucea greacă, de dimensiuni mari, încadrată într-un triunghi teşit la partea inferioară, care ne duce cu gândul la Sfântul Potir. Este interesantă această reprezentare a crucii care este inserată ca un ic în structura tăriei cerului, cu scopul de a evidenţia consacrarea bisericii ca spaţiu de cult. Primele reprezentări a acestei tipologii le găsim la Biserica dispărută din Ban (1726)  şi la Fildu de Sus (1727) unde meşterul ”Freanţ Nicoaria din Agrij” (GODEA, 1978, 317) lucrează mai întâi cu ”unul din Chendrea, a Petri Brudului, fecior Nicolae” (GHERGARIU, 1973, 261) şi apoi cu ”unul din Chendre, a Petri Brudului, fecioru Gligorie” (GODEA, 1978, 317), unde crează portaluri cu o compoziţie asemănătoare cu cele de la Orţîţa şi Bicaz. Meşterul Gheorghie din Chendre reia modelul la Nadiş (1732) şi probabil că şi la Horoatu Cehului (1749). La Brădet (1733) meşterii Mândruţul şi Briciu Crăciun din ţinutul Abrudului (GODEA, 1978, 350) schimbă formatul portalului arcuindu-l, dar folosesc aceeaşi reprezentare a crucii inserate în ţesătura densă a tăriei cerului. În aceeaşi perioadă la Valea Neagră de Jos (1734) îl regăsim pe meşterul de la Ban şi Fildu de Sus, ”Fleanţu Nicoară din sat Agrijni din ţinutul Ardealului”, care împreună cu ”Petrică Nicoară frate măndruţului” (GODEA, 1978, 219) realizează, probabil cu acordul Mândruţului, prima replică din seriile create pe modelul portalului din Brădet, urmate de cele de la Ghighişeni (1743) şi Rieni (1754), cioplite de meşterul Tulea din Valea Neagră de Jos. Iată ce lume intersantă se deschide dintr-o analiză rapidă a portalurilor de aceeaşi tipologie: vedem cum meşterii se asociază după criterii doar de ei ştiute, vedem cu meşteşugul dulgheritului se transmite în familie după cum se vede în familia lui Petri Brudului din Chendrea al cărui drum l-au urmat doi dintre fii săi: Nicolae şi Gligorie. O cercetare atentă de arhivă, împletită cu analiza arhitecturală a bisericilor, ar putea cu siguranţă aduce multe informaţii noi referitoare la aceşti meşteri şi la modul lor de organizare.

Policromia portalului interior este similară cu cea a portalului interior de la Orţîţa, ”în trei culori: galben, alb și roșu. Galbenul sugerează strălucirea stelelor. Roșu pare să fie culoarea soarelui iar albul al lunii. Dubla policromie a funiilor întărește împletitura lor” (BABOŞ, 2020, 200).

Pictura interioară acoperă aproape integral pereţii pe toate suprafeţele interioare şi este într-o stare destul de degradată, ce o face ilizibilă pe suprafeţe destul de mari, care necesită grabnică restaurare. Istoricii Sabin Şainelic şi Ivan Iurasciuc au descris amănunţit pictura interioară în articolul ”Monumente de arhitectură populară: bisericile de lemn din zona Codru” apărut în volumul editat de Muzeul Judeţean Satu Mare în 1975 ”Satu Mare, studii și comunicări”. Descrierea este foarte utilă pentru că se observă că starea picturii s-a degradat substanţial în cei 46 de ani ce s-au scurs de la cercetarea de teren pe care au făcut-o cei 2 istorici şi până acum, pentru că anumite scene descrise  în articolul anintit sunt acum şterse.

Ca la Orţîţa, peretele vestic al pronaosului este destinat scenelor din Judecată de Apoi, dar la Bicaz scenele nu sunt atât de ample şi nici la fel de bine păstrate. Bolta naosului este decorată cu Ciclul patimilor şi scene din Noul Testament, riguros organizate în casete, şi pline de dinamism. Urme ale semnăturii pictorului-zugrav, seria peştilor ce se regăseşte şi la Corund şi Orţîţa, se pot observa pe peretele apusean al naosului, sub cafas: ”patru peşti, de diferite specii (morun, ştiucă, crap, ?), ce se desfăşoară pe un registru orizontal” (IURASCIUC, 1975, 184). Pe planul median al bolţii naosului, în est, este pictat soarele şi luna, ”după modelul primelor reprezentări iconografice ale Răstignirii hristice (subiecte legate de religia mithraică: precum Mithra era socotit zeul luminii, Hristos lumina lumii)”  (IURASCIUC, 1975, 184). Pictura în absida altarului este destul de degradată şi greu lizibilă, dar portretul părintelui Vasile este remarcabil: este prezentat în picioare, la o scară apropiată de cea reală, cu trăsături bine definite, fără abundenţă coloristică, mai degrabă bicolor, dar constituie o prezenţă reală în spaţiul sacru al altarului.

Dealtfel întreaga pictură interioară are similitudini cu cele a bisericilor din Orţîţa, Corund, Soconzel şi Chieşd. La Chieşd se păstrează pisania în naos, deasupra intrării, care face referire la autorul şi data pictării bisericii: ”Zugrăvitusau această sfîntă biserică în zilele înălţatului împăratului nostru … şi stăpânirii sale Domnului Bob Ioan prin mînile noastre cele de prea păcătoşilor robi lui Dumnezeu Ţiple Pop Ion Zugravul din cinstita … de Dăbîcina numită … în 1796”. Datarea este sigură, dar referitor la autorul picturii bisericii nu este clar dacă a fost un singur pictor  Ţiple Pop Ion Zugravul, sau doi: Ţiple Pop şi Ioan Zugravul. În literatura de specialitate domină ipoteza a doua, justificată fiind de deosebirile stilistice ale picturii, ce au semnalate şi la Corund de Szilveszter Terdik (TERDIK, 2011, 390).

La Bicaz, ca şi la Orţîţa, pereţii pronaosului, pereţii naosului, bolta şi uşile împărăteşti, au tuşe ferme, cu contururi clare, cu scene dinamice, bine delimitate şi bogate atât din punct de vedere cromatic cât şi ca elemente de fundal (forme de relief, vegetaţie, clădiri). În schimb absida altarului are o abordare sobră, cu posturi ortostatice, rigide şi impunătoare.

De remarcat este numele pictorului Ţiple despre care academicianul Marius Porumb spune că este de provenienţă maramureşeană şi că această origine a numelui său este confirmată de emigraţia unor membri ai familiei Ţiplea din Maramureşul istoric, în primele decenii ale secolului al XVII-lea, în satul Elciu (PORUMB, 2003, 88-89).

Aşadar nu este clar dacă la Bicaz şi la Orţîţa a pictat un singur pictor care a avut capacitatea de a-şi adapta stilul în funcţie de scenele reprezentate şi de poziţia lor în cele trei spaţii ale bisericilor, sau doi pictori Ţiple Pop şi Ioan Zugravul care şi-au împărţit lucrul şi au încercat să aducă picturii un numitor comun prin cromatica folosită. Sau poate o a treia ipoteză este cea adevărată, în care pictura lui Ţiple Pop Ioan Zugravul a fost completată într-o altă etapă de un alt pictor.

Răspunsuri la această dilemă vor putea fi aflate doar în cursul unei restaurări bine documentate ştiinţific. Academicianul Marius Porumb apreciază calitatea picturii, despre care spune că se înscrie în caracterul picturilor lui Nechita Zugravul ce activat în Sălaj la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Analiza picturii murale a bisericilor sălăjene ar merita să fie făcută în contextul ”breslei zugravilor români” înfiinţată în 1777 la Gherla (PORUMB, 1985-1986, 612) – un eveniment cu o însemnătate mare în contextul cultural românesc transilvan care atestă faptul că la această dată o asemenea grupare a forţelor artistice era necesară datorită numărului relativ mare de pictori existenţi în zonă şi a activităţii lor prodigioase. Marius Porumb justifică apariţia acestei forme de organizare a pictorilor-zugravi cu câteva argumente remarcabile dintre care amintim activitatea pictorului Luca din Iclod în ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea (PORUMB, 1985-1986, 613), şi activitatea xilogravorilor din Hăşdate de la începutul secolului al XVIII-lea (PORUMB, 1985-1986, 613).  Această ”breaslă a zugravilor români”, foarte activă în special în jurul oraşului Gherla dar şi în alte zone mai îndepărtate, ar putea să soluţioneze unele aspecte ale similitudinilor picturii murale din bisericile sălăjene zugrăvite începând cu ultimele decade ale secolului al XVIII-lea.

Faţă de biserica din Orţîţa, la Bicaz s-au păstrat icoanele împărăteşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (IURASCIUC, 1975, 186), cu care a fost înzestrată biserica, probabil la consacrării sale.  Sunt icoane valoroase, de bună calitate, care din punct de vedere stilistic nu prezintă elemente similare cu cele ale picturii murale, astfel că putem presupune că aceste icoane au fost pictate de un iconar priceput, achiziţionate prin donaţiile credincioşilor din Bicaz.

Portalul interior poartă o cruce de procesiune măiestrit realizată, probabil de vechimea icoanelor împărăteşti. Pictura se aseamănă cel mai mult cu urmele de pictură de pe vechile uşi împărăteşti, dar ipoteza achiziţionării sale ”de pe piaţa” articolelor bisericeşti a acelelor vremuri, rămâne poate ipoteza cea mai credibilă.

Concluzia acestei analize a bisericii din Bicaz este urgenţa cu care ar trebui demarate lucrările de restaurare a picturii murale şi a icoanelor, în primul rând pentru oprirea degradărilor dar şi pentru ca  această pictură de o calitate deosebită să poată fi percepută şi înţeleasă la intensitate maximă. Cu siguranţă că cercetarea ce va decurge din aceste lucrări de restaurare vor aduce multă lumină pentru istoricul bisericii şi pentru evoluţia meştesugului pictorilor-zugravi din zonă.

Fișă de monument întocmită de:

arh. Laura ZAHARIA – OAR Filiala Nord-Vest (istoricul și descrierea bisericii)

dr. Klara GUSETH – Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale (istoricul localității)