Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” din Buzești

Localitatea

Localitatea Buzești (Noul Român) a fost atestată documentar relativ târziu (1648) sub denumirea de Olah Uyfalu. A mai fost menționată în documente și sub denumirea de Oláh Újfalu (1851) sau Szamosújfalu (1913) (Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, 1968, pg. 116).

Potrivit istoriografiei, Buzeștiul împreună cu localitățile din imediata vecinătate Fărcașa, Tămaia, Sârbi (ultima menționată eronat nu sub denumirea de Oláhtótfalu, ci sub numele de Oláhújfalu, care aparține Buzeștiului) au făcut parte din cercul Crasna, comitatul Satu Mare (Meruţiu, V. Radu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia Teritorială, Cluj, 1929, pg. 29). A rămas în componența acestui comitat și după marea reformă administrativă din Ungaria, din anul 1876. Ulterior Marii Uniri de la Alba Iulia, a făcut parte din județul Satu-Mare, în perioada regionalizării comuniste, din raionul Cehu-Silvaniei, regiunea Maramureș, iar la reînființarea județelor, a fost înglobat județului Maramureș. Astăzi, face parte din comuna Fărcașa.

Buzeștiul a fost stăpânit de familia Karolyi, încă din 1711, de când a fost dăruit grofului Alexandru Karolyi (Borovski, Samuel, Magyárország vármegyei és városai. Szatmár vármegye, Budapesta, f.a, 1908?, pg. 134-135). Către sfârșitul secolului al XVIII, proprietarul localității a fost groful Antal Karolyi (Az első Magyarorszagi népsámlás (1784-1787), Budapesta, 1960.)

Conscripția iosefină din 1784, menționează în Buzești, 44 case, 49 familii, cu o populație de 256 locuitori. Este amintită de asemenea, existența un ui preot.

Populația satului a ajuns în anul 1900, la un număr de 450 locuitori (215 bărbați, 235 femei) din care 18 germani (izraeliți) și 432 români greco-catolici. Aceștia locuiau în 87 case (Recensământul din 1900, disponibil pe A magyarországi népszámlálások adatai 1784 és 1990 között | Könyvtár | Hungaricana).

Istoricul bisericii

Tradiţia locală păstrează memoria vechiului amplasament al bisericii satului, în locul numit ”Cleje”,  în partea de est a localităţii. Odată cu migrarea satului înspre vest, săteni au construit o biserică nouă, în noua vatră a satului (GHEORGHE, 2004, 112).

Biserica de lemn din Buzești este amplasată pe un promontoriu numit `Piciorul Codrului”, unde se afla o mare pădure din care provine materialul de construcţie pentru biserică. ”Stejarii tăiaţi au fost ciopliţi după 10 ani, timp în care s-au uscat, iar straturile lemnoase de deasupra, supuse mai uşor putrezirii, s-au distrus. Timpul cel mai potrivit pentru doborârea copacilor necesari construcţiilor de lemn era în lunile februarie şi martie” – spune fătul bisericii Vasile Pop din Buzeşti, nr. 115 (URSU).

Şematismul anului 1932 aminteşte anii 1600 pentru edificarea bisericii din Buzeşti (ŞEMATISM, 1932), dar informaţia poate fi pusă sub un mare semn de întrebare, dat fiind că satul s-a format relativ târziu (Satul Nou Românesc – atestat în 1648).

Pe Hărţile Iozefine (MAPIRE, 1782-1785), în satul Buzeşti nu este notată vreo biserică. În schimb pe Hărţile Franciscane (MAPIRE, 1819-1869) biserica apare pe actualul amplasament.

Conscripția iosefină din 1784 aminteşte existența unui preot (CONSCRIPŢIA, 1784, 462).

În fişa monumentului întocmită în anul 1963 de istoricul Aurel Socolan găsim descifrarea inscripţiei de pe micul fronton de sub coama acoperişului, deasupra accesului în biserică: 1739 mai 12 (D.J.C.M.M., 1963). Tot aici găsim datele altor lucrări de reparaţii:

– 1835 refacerea învelitorii şi probabil alte lucrări de modernizare cum ar fi redimensionarea ferestrelor şi decorul loc la exterior;

– 1961 refacerea turnului după ce a fost grav avariat în anul 1960 când a fost trăsnit. În timpul acestei intervenţii turnul a fost executat mai scurt decât cel original.

Istoricii Iurasciuc Ivan şi Şainelic Sabin, în articolul lor dedicat bisericilor de lemn din zona Codru, notează ”pe latura de vest a coamei acoperişului, apare acel coif de forma unei viziere, sub care se află un mic fronton trapezoidal, avînd aplicate pe scînduri două arcade, în care este incizată inscripţia cirilică «Melieori»”. Ei apreciază că biserica din Buzeşti a fost reparată sau modificată în anul 1739 (anul înscris pe frontonul amintit) şi că ”ea se poate data în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea” (IURASCIUC, 1975, 38).

***“Ad meliora et ad maiora semper” este o urare: ”mereu către lucruri mai bune şi mai mari” ***

Analize recente ale inscripţiei de pe frontonul de deasupra intrării, atât cele din timpul restaurării monumentului cât şi cele făcute în timpul cercetării în curs, relevă data inscrisă cu litere chirilice: 12 mai 1799. Similitudinile detaliilor arcadelor de pe fronton cu cele de pe partea inferioară a portalurilor, dovedesc simultaneitatea realizări acestor elementelor constructive şi indică anul construirii bisericii în ultimul an al secolului al XVIII-lea. Consacrarea sa a fost făcută probabil câţiva ani mai târziu.

În sat se păstrează o informaţie privitoare la meşterii bisericii, care ar fi fost din satul vecin Sârbi (informaţie primită de la Primăria Fărcaşa, într-un document redactat pentru proiectul în curs „Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi virtuale”).

În anul 1997, au început lucrările de consolidare a structurii bisericii şi lucrări de restaurare (AUNER, 2013, 68) care au cuprins şi restaurarea picturii murale şi a icoanelor mobile din înzestrarea bisericii, dar şi repictarea pereţilor din pronaos şi naos, sub penelul restauratorului Octavian Ciocşan. Tot atunci a fost făcută şi amenajarea peisajeră din jurul bisericii. Lucrările au fost finalizate (în cadrul unui proiect cu finanțare MDRT prin POR 2007-2013)  în 2014 şi biserica a fost sfinţită în 2015.

Descrierea bisericii

Aflată pe o coamă de deal, pe locul numit ”Piciorul Codrului”, Biserica de lemn din Buzeşti este o apariţie impozantă, cu toată apropierea de noua biserică de zid care este incomparabil mai mare.

Comparând cu celelalte biserici maramureşene din Zona Codrului, dimensiunile în plan ale bisericii din Buzeşti nu sunt cu mult mai mari faţă de cele ale bisericilor din Orţîţa şi Bicaz, cu toată aparenţa sa impunătoare: cele  două biserici-surori au lăţimea naosului de 4,70m iar cea de la Buzeşti are doar un metru în plus, având 5,85m. Comparând-o însă cu biserica din Ulmeni, constatăm cu surprindere că aceasta are lăţimea naosului de 8,20m însă înfăţişarea sa este foarte modestă. Ştim că proporţiile bisericilor româneşti de lemn sunt interdependente şi generate de lăţimea lor (BABOŞ, 2000, 125), astfel că putem trage o concluzie: acoperişul masiv cu rupere de pantă al bisericii din Budeşti, şi turnul gros şi înalt, au un aport determinant în aplombul cu care biserica se înfăţişează privitorului.

Acoperişul este şi el influenţat de arhitectura urbană barocă: pare că preia ideea acoperişurilor cu poală dublă din Ţara Maramureşului dar o adaptează specificului baroc al acoperişurilor cu rupere de pantă în zona mediană, văzute de meşteri în vizitele lor urbane. Ambele streşini sunt decorate cu profile pe toată lungimea lor: cea de jos, fiind mai adâncă şi mai aproape de ochiul privitorului este mai lată şi mai bogată, iar cea de sus este mai ingustă şi mai simplă. 

Special este şi frontonul decorat de pe latura vestică. Acesta este format din cinci arcade oarbe, sculptate în relief plat, cea centrală fiind mai mare şi cele laterale cu ceva mai mici. Două medalioane în colţurile superioare poartă inscripţii incizate cu litere chirilice: 1799, mai 12.

Frontonul este protejat de evazarea în evantai a acoperişului, închisă la partea inferioară de un decor lucrat în aceeaşi tehnică a reliefului plat, care reprezintă soarele, decupat la ceva mai mult de jumătate (soarele la răsărit?). Similitudinea arcadelor oarbe cu cele pe care le găsim la baza ancadramentelor celor două uşi  de acces în biserică dovedeşte simultaneitatea realizării acestor elemente şi face credibilă datarea biericii în anul 1799.

Turnul este deosebit de gros pentru o biserică de lemn românească. Dacă este adevărat că turnul a fost scurtat în urma avarierii sale din timpul unei furtuni, cu siguranţă că la originea sa acest turn ar fi putut concura cu cele de la Plopiş şi Şurdeşti. Fleşa turnului este ornată cu patru turnuleţe, asemenea celor două biserici din Ţara Chioarului. Îndrăzneala meşterilor de a construi turnuri cu baze tot mai mari a crescut progresiv către finele secolului al XVIII-lea, aşa cum dovedesc cele două exemple excepţionale amintite mai sus: Plopiş (1798) şi Şurdeşti (ridicată în 1766, dar aici datarea turnului ar trebui cercetată dendrocronologic pentru că pare să fi fost construit ulterior, la câţiva ani după ridicarea bisericii din Plopiş şi în dialog vizual aceasta, după cum dovedesc decupajele create pentru montajul tălpilor turnului în pereţii transversali ai pronaosului). O comparaţie detaliată a bisericii din Buzeşti cu cele din Plopiş şi Şurdeşti ar merita atenţie şi poate că ar genera câteva concluzii de interes.

Galeria clopotelor, având o bază atât de mare, are patru arcade care acum par a fi formate din arce plate. O privire mai atentă observă că arcadele sunt trilobate şi că decupajul orizontal din partea lor inferioară taie nefiresc acest decor. Ipoteza scurtării turnului în urma furtunii din 1960 este susţinută de această observaţie.

La interior privitorul, este surprins de bogăţia decorului şi luminozitatea spaţiilor. În peretele dintre pronaos şi naos găsim atât portalul inedit al uşii de acces cât şi cele două goluri laterale care au o abordare specială: icoanele împărăteşti şi diaconeşti dintr-o înzestrare mai veche a bisericii au fost montate într-un cadru ajurat similar cu cel al uşilor împărăteşti. Cu tot mesajul creştin al acestui ”iconostas al femeilor” gândul privitorului poate zbura uşor către panourile ajurate din arhitectura arabă denumite ”masharabya”.

Naosul se deschide amplu cu bolta cilindrică aşezată pe o friză decorată, închis spre est de un fruntar (iconostas constituit din însăşi structura peretelui plin, cu programul iconografic pictat pe suportul de lemn al peretelui) cu goluri. Uşile împărăteşti sunt decorate ”a jour” cu o abordare mai densă decât cea a panourilor din peretele pronaosului, şi poartă cele şase medalioane specifice cu Bunavestire şi cei patru evanghelişti. Speciale sunt cele două muchii ale cadrului uşilor împărăteşti care poartă o pictură de calitate şi bine păstrată: două portrete de ierarhi, identificate ca fiind „S. Vasile Velikii” (Vasile cel Mare, în stânga) şi „S. Ioan .Mă. Zlotoust” (în dreapta), cu inscripţii cu litere chirilice. (IURASCIUC, 1975, 200). Intradosul lintoului poartă reprezentarea soarelui şi a lunii, în dialog.

Aceste picturi sunt apreciate de istoricul Sabin Şainelic ca fiind asemănătoare cu cele din Cetăţele, Baia Sprie, Plopiş, Şurdeşti, Inău şi Valea Chioarului, şi că ar fi pictate de Zugravul Ştefan de la Şişeşti sau de meşterul său (SOCOLAN, 1969, 48). Această ipoteză merită o cercetare mai detaliată.

Absida altarului este boltită cilindric, cele cinci laturi generând intersecţii ce sunt destul de complicat de realizat în lemn, şi este dominată de luminatorul dinspre est care penetrează bolta şi respectiv acoperişul, lăsând lumina să scalde spaţiul sacru al altarului.

Pictura a fost curăţată şi consolidată în timpul lucrărilor de restaurare din 1997-2015, sub atenta coordonare a restauratorului Octavian Ciocşan. Nu a fost făcută integrarea artistică, astfel încât au rămas vizibile lacunele şi fâşiile de pânză interstiţială, ce fragmentează pictura şi fac greoaie percepţia programului iconografic. Istoricii Sabin Şainelic şi Ivan Iurasciuc au descris amănunţit pictura interioară în articolul ”Monumente de arhitectură populară: bisericile de lemn din zona Codru” apărut în volumul editat de Muzeul Judeţean Satu Mare în 1975 ”Satu Mare, studii și comunicări”. Tot aici găsim informaţii despre o colecţie de icoane pe sticlă provenite de la Nicula, ”un număr mare” (IURASCIUC, 1975, 199) ce ar fi ideal să fie readuse în vechea biserică, în cadrul lor original.

Partea inferioară a pereţilor pronaosului şi naosului au fost pictaţi în timpul lucrărilor recente de restaurare, tot de restauratorul şi pictorul Octavian Ciocşan, cu intenţia de a completa programul iconografic. Dialogul dintre pictura nouă şi cea veche este incitant şi generează păreri contrarii, dar este cert că se încadrează în dorinţa mereu vie a credincioşilor de a înzestra biserica, mereu cu ceea ce consideră ce este mai bun şi mai „în tonul vremurilor”.

Icoanele vechi, de foarte bună calitate, beneficiază de o restaurare pe măsură: două seturi de icoane împărăteşti şi diaconeşti, unul în ”iconostasul femeilor” şi unul adosat fruntarului. O excepţională icoană ”Isus viţă-de-vie” tronează pe masa altarului, în ancadramentul original format din elemente ale unui iconostas clasicist cu care a fost înzestrată biserica la un moment dat. Alte două icoane, provenite dintr-o altă înzestare a bisericii aşteaptă să fie puse în valoare.

Planimetria bisericii din Buzeşti este cea specifică bisericilor de tipologie românească, urmărind sacralitatea crescătoare dinspre pronaos înspre naos şi apoi altar. Accesul pe latura vestică este protejat de un pridvor format din trei arcade largi, elegante, decorate cu fineţe. Absida altarului este poligonală, decroşată şi aşezată în ax.

Pereţii bisericii sunt realizaţi din bârne încehiate la colţuri în cheotoare românească. Lăţimile nu foarte mari ale bârnelor pot poziţiona construirea bisericii într-o decadă mai târzie a secolului al XVIII-lea.

La exterior, privirea este atrasă de ferestrele cu ancadramentele clasiciste, de factură urbană. Dimensiunile lor sunt în general mici, cu excepţia ferestrelor diecilor, care sunt mai mari şi sunt arcuite la partea superioară. Surprinzătoare este fereastra mare montată într-o lucarnă în acoperişul de peste absida altarului, pe latura sa estică. Aceasta, împreună cu celelalte două ferestre mai mici, din pereţii dinspre sud şi est, scaldă absida altarului într-o lumină de inspiraţie barocă, nemaîntâlnită în bisericile noastre de lemn. Este demenţionat faptul că ferestrele din planul pereţilor decupează pictura murală, ceea indică lucrări de modernizare a bisericii, ulterioare pictării sale, cel mai probabil în prima parte a secolului al XIX-lea (1835).

Ancadramentul uşilor sunt şi ele atipice, fiind arcuite în acoladă ce se racordează în curbură inversă cu lateralele uşii – un detaliu rar întâlnit în tipologiile uzuale de arce. Ambele ancadramente au vârful acoladei acoperit de o şipcă lată de acoperire, iar la cel exterior se observă un mic decalaj în simetria uşorilor, ceea ce poate sugera o posibilă etapă constructivă ulterioară. Ancadramentul exterior este mai decorat, mărginit de profilaturi clasiciste şi ornat cu motive florale simbolizând grădina paradisului cu ”pomul vieţii” (BABOS, 2020, 41). Un element de unicitate găsim pe intradosul arcadei: două figuri umane, cu aureolă şi cu o mână ridicată în semn de binecuvântare, aşezate în oglindă, probabil reprezentarea Arhanghelilor Mihail şi Gavril, patronii bisericii. Ancadramentul inerior păstrează coloritul original şi amintirea ”tăriei cerului” încheiată la partea inferioară cu ”toartele cerului”. Ambele ancadramente poartă la bază arce oarbe realizate în relief plat, similare cu cele de pe frontonul exterior vestic.

Peretele vestic poartă câteva cruci de lemn, frumos decorate, păstrate pentru a marca eveminete importante din evoluţia bisericii.

Acoperişul este şi el influenţat de arhitectura urbană barocă: pare că preia ideea acoperişurilor cu poală dublă din Ţara Maramureşului dar o adaptează specificului baroc al acoperişurilor cu rupere de pantă în zona mediană, văzute de meşteri în vizitele lor urbane. Ambele streşini sunt decorate cu profile pe toată lungimea lor: cea de jos, fiind mai adâncă şi mai aproape de ochiul privitorului este mai lată şi mai bogată, iar cea de sus este mai ingustă şi mai simplă. 

Special este şi frontonul decorat de pe latura vestică. Acesta este format din cinci arcade oarbe, sculptate în relief plat, cea centrală fiind mai mare şi cele laterale cu ceva mai mici. Două medalioane în colţurile superioare poartă inscripţii incizate cu litere chirilice: 1799, mai 12.

Frontonul este protejat de evazarea în evantai a acoperişului, închisă la partea inferioară de un decor lucrat în aceeaşi tehnică a reliefului plat, care reprezintă soarele, decupat la ceva mai mult de jumătate (soarele la răsărit?). Similitudinea arcadelor oarbe cu cele pe care le găsim la baza ancadramentelor celor două uşi  de acces în biserică dovedeşte simultaneitatea realizării acestor elemente şi face credibilă datarea biericii în anul 1799.

Turnul este deosebit de gros pentru o biserică de lemn românească. Dacă este adevărat că turnul a fost scurtat în urma avarierii sale din timpul unei furtuni, cu siguranţă că la originea sa acest turn ar fi putut concura cu cele de la Plopiş şi Şurdeşti. Fleşa turnului este ornată cu patru turnuleţe, asemenea celor două biserici din Ţara Chioarului. Îndrăzneala meşterilor de a construi turnuri cu baze tot mai mari a crescut progresiv către finele secolului al XVIII-lea, aşa cum dovedesc cele două exemple excepţionale amintite mai sus: Plopiş (1798) şi Şurdeşti (ridicată în 1766, dar aici datarea turnului ar trebui cercetată dendrocronologic pentru că pare să fi fost construit ulterior, la câţiva ani după ridicarea bisericii din Plopiş şi în dialog vizual aceasta, după cum dovedesc decupajele create pentru montajul tălpilor turnului în pereţii transversali ai pronaosului). O comparaţie detaliată a bisericii din Buzeşti cu cele din Plopiş şi Şurdeşti ar merita atenţie şi poate că ar genera câteva concluzii de interes.

Galeria clopotelor, având o bază atât de mare, are patru arcade care acum par a fi formate din arce plate. O privire mai atentă observă că arcadele sunt trilobate şi că decupajul orizontal din partea lor inferioară taie nefiresc acest decor. Ipoteza scurtării turnului în urma furtunii din 1960 este susţinută de această observaţie.

La interior privitorul, este surprins de bogăţia decorului şi luminozitatea spaţiilor. În peretele dintre pronaos şi naos găsim atât portalul inedit al uşii de acces cât şi cele două goluri laterale care au o abordare specială: icoanele împărăteşti şi diaconeşti dintr-o înzestrare mai veche a bisericii au fost montate într-un cadru ajurat similar cu cel al uşilor împărăteşti. Cu tot mesajul creştin al acestui ”iconostas al femeilor” gândul privitorului poate zbura uşor către panourile ajurate din arhitectura arabă denumite ”masharabya”.

Naosul se deschide amplu cu bolta cilindrică aşezată pe o friză decorată, închis spre est de un fruntar (iconostas constituit din însăşi structura peretelui plin, cu programul iconografic pictat pe suportul de lemn al peretelui) cu goluri. Uşile împărăteşti sunt decorate ”a jour” cu o abordare mai densă decât cea a panourilor din peretele pronaosului, şi poartă cele şase medalioane specifice cu Bunavestire şi cei patru evanghelişti. Speciale sunt cele două muchii ale cadrului uşilor împărăteşti care poartă o pictură de calitate şi bine păstrată: două portrete de ierarhi, identificate ca fiind „S. Vasile Velikii” (Vasile cel Mare, în stânga) şi „S. Ioan .Mă. Zlotoust” (în dreapta), cu inscripţii cu litere chirilice. (IURASCIUC, 1975, 200). Intradosul lintoului poartă reprezentarea soarelui şi a lunii, în dialog.

Aceste picturi sunt apreciate de istoricul Sabin Şainelic ca fiind asemănătoare cu cele din Cetăţele, Baia Sprie, Plopiş, Şurdeşti, Inău şi Valea Chioarului, şi că ar fi pictate de Zugravul Ştefan de la Şişeşti sau de meşterul său (SOCOLAN, 1969, 48). Această ipoteză merită o cercetare mai detaliată.

Absida altarului este boltită cilindric, cele cinci laturi generând intersecţii ce sunt destul de complicat de realizat în lemn, şi este dominată de luminatorul dinspre est care penetrează bolta şi respectiv acoperişul, lăsând lumina să scalde spaţiul sacru al altarului.

Pictura a fost curăţată şi consolidată în timpul lucrărilor de restaurare din 1997-2015, sub atenta coordonare a restauratorului Octavian Ciocşan. Nu a fost făcută integrarea artistică, astfel încât au rămas vizibile lacunele şi fâşiile de pânză interstiţială, ce fragmentează pictura şi fac greoaie percepţia programului iconografic. Istoricii Sabin Şainelic şi Ivan Iurasciuc au descris amănunţit pictura interioară în articolul ”Monumente de arhitectură populară: bisericile de lemn din zona Codru” apărut în volumul editat de Muzeul Judeţean Satu Mare în 1975 ”Satu Mare, studii și comunicări”. Tot aici găsim informaţii despre o colecţie de icoane pe sticlă provenite de la Nicula, ”un număr mare” (IURASCIUC, 1975, 199) ce ar fi ideal să fie readuse în vechea biserică, în cadrul lor original.

Partea inferioară a pereţilor pronaosului şi naosului au fost pictaţi în timpul lucrărilor recente de restaurare, tot de restauratorul şi pictorul Octavian Ciocşan, cu intenţia de a completa programul iconografic. Dialogul dintre pictura nouă şi cea veche este incitant şi generează păreri contrarii, dar este cert că se încadrează în dorinţa mereu vie a credincioşilor de a înzestra biserica, mereu cu ceea ce consideră ce este mai bun şi mai „în tonul vremurilor”.

Icoanele vechi, de foarte bună calitate, beneficiază de o restaurare pe măsură: două seturi de icoane împărăteşti şi diaconeşti, unul în ”iconostasul femeilor” şi unul adosat fruntarului. O excepţională icoană ”Isus viţă-de-vie” tronează pe masa altarului, în ancadramentul original format din elemente ale unui iconostas clasicist cu care a fost înzestrată biserica la un moment dat. Alte două icoane, provenite dintr-o altă înzestare a bisericii aşteaptă să fie puse în valoare.

Fișă de monument întocmită de:

arh. Laura Zaharia, Ordinul Arhitecţilor din România – filiala Nord Vest (istoricul și descrierea bisericii)

dr. Klara Guseth – Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale (istoricul localității)